Horia Ion Groza: Cel mai recent “Theodor Damian” sau permanenţa poeziei de substanţă
Titlul “Timpul – rană sângerândă” al. unei recente antologii a poeţilor din Lumea Nouă, editată de Ştefan Stoenescu, are semnificaţii multiple şi grave, dar una din ele se întoarce asupra însăşi soartei poeziei. După cum observa deunăzi, puţin prea alarmat, Ion Simuţ, “poetul este, în lumea consumistă [de azi], relicva altei epoci, aşa cum sunt dantelăresele, ceasornicarii, autorii de epopei sau panegirice, cronicarii şi rapsozii” (Poezia din nou ameninţată cu moartea, Observatorul Cultural, 156, 2004). Mircea Cărtărescu, bardul cel mai aplaudat la ora actuală în România, mărturisea şi el, ceva mai blând: “Farmecul poeziei e că e pe moarte, ca Traviata, care, până să expieze, vocalizează la nesfârşit”. Nu cred că au dreptate. Piere poezia circumstanţială, în pas cu modele trecătoare, dar nu piere poezia de substanţă. Timpul rămâne imperturbabil un judecător imparţial. Ceea ce ţine de spirit şi inefabilul de care însetează acesta şi pe care doar poezia îl poate exprima va continua să fie mereu actual. O astfel de poezie ne oferă şi poetul-preot Theodor Damian. El este recomandat de cele nouă volume de poezie apărute până acum, dintre care două bilingve, de versurile din Antologia amintită, de sutele de versuri răspândite prin reviste. Pe linia lor se situează şi volumul Semnul Isar, apărut în>>> continuarea aici >>>
==================================================================
Daniel Dragomirescu: Semnul Isar şi reasumarea Logosului
Suferinţa este o cale a mântuirii pentru omul pios şi un ferment al creaţiei pentru artist.
Literatura noastră cuprinde scrieri semnificative generate de experienţe traumatizante, dacă ar fi să nu ne referim decât la poeziile de război din „Ciclul morţii” aparţinându-i lui Camil Petrescu sau la literatura de după sârma ghimpată a lagărelor şi puşcăriilor comuniste, din care se detaşează, prin valoare artistică, poeziile lui Radu Gyr. Volumul cel mai recent al poetului şi teologului Theodor Damian, „Semnul Isar” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006) se constituie, secvenţă cu secvenţă, într-o depoziţie punctuală şi într-un document revelator al unei profunde experienţe de ordin sufletesc, ocazionate, de astă dată, nu de recluziunea între zidurile unei închisori, ci de confruntarea cu propriul destin pe patul unui spital munchenez, pe lângă care trec apele Isarului. Închisoarea, tranşeele războiului şi spitalul sunt elemente de natură să-l scoată pe individ din confortul existenţei burgheze, din automatismele vieţii cotidiene, spre a-l pune faţă în faţă cu condiţia sa de fiinţă umană şi de a-l obliga să-şi precizeze, odată pentru totdeauna, atitudinea faţă de Sine, faţă de Divinitate, faţă de Viaţă şi faţă de Lume. Este o confruntare deloc comodă, în plan psihologic, a omului, silit să privească lucrurile drept în faţă, în lumina crudă a adevărului.
„Semnul Isar” este o sintagmă (metaforică şi simbolică) plină de semnificaţii. Aceasta poate fi echivalată cu spaţiul Purgatoriului (care lipseşte din teologia ortodoxă), un loc al meditaţiei grave şi al limpezirii spirituale, o şansă dată celui care, în cursul existenţei, s-a abătut de la calea cea dreaptă, a săvârşit păcatul, ca orice făptură omenească, dar nu într-o manieră iremediabilă. Isarul este, într-un anumit plan, chiar apa Iordanului, şi totodată un simbol al permanentei deveniri cosmice (în viziunea lui Heraclit, cel care afirma că nu ne scăldăm de două ori în apele aceluiaşi râu), dar şi al mişcării ce se opune statului pe loc. Mai este şi echivalentul vieţii şi, la rigoare, aşa cum o atestă, iaraşi, învăţătura creştină, elementul extincţiei punitive şi al regenerării cosmice (diluviul biblic). În viziunea lui Theodor Damian, dominant rămâne simbolul purificării şi al regenerării.>>>>>
_____________________________________
