THEODOR DAMIAN

1. În 1988 – când v-aţi expatriat în SUA – de fapt, unde aţi plecat, părinte Damian ? Se mai află albia fiinţei dumneavoastră în aceeaşi rădăcină ?

Eu m-am expatriat la vârsta de 14 ani când am plecat de la Botoşani, în mijlocul copilăriei aş zice, la seminar la Neamţ, la mănăstire. N-am vrut acest lucru. Cu toate consecinţele acestui exil, absolut extraordinare, neprevăzute de mine, atunci am simţit dezrădăcinarea şi am încercat să prind rădăcină în loc străin, ca un copac cu două sau mai multe rădăcini (ca orice copac), cel puţin două mari, una cea care mă ţinea ancorat acasă la Botoşani, a doua, cea nouă care mă ancora şi mă lega dincolo de frustrarea trăită mult timp, în mod irevocabil de noua mea patrie, Mănăstirea Neamţului, geografic vorbind, şi mănăstirea, în general, mental, şi senti-mental (!).

Strămutarea ulterioară la Bucureşti n-a mai fost un exil pentru că Bucureştiul l-am visat şi dorit. Şi nici dezrădăcinare nu prea a fost pentru că - dacă a fost - ea n-a depăşit în nici un caz drama primeia menţionate.

Dar nu, plecarea la Bucureşti, am văzut-o atunci ca pe o izbăvire, deci n-a fost o dramă. Apoi mi-am dorit tot timpul să plec, să călătoresc, să cunosc.

Aveam un unchi la Braşov care călătorea mult în afara ţării şi care ne fascina cu povestirile lui când se întorcea. Apoi sora mea mai mare a fost în excursie în ţările socialiste şi povestirile ei m-au fascinat de asemenea.

Pasiunea mea pentru a călători şi a vedea nu putea decât creşte în intensitate în acest context. Cum frumos spune o prietenă pe care-o cunoscusem la cenaclul “G. Bacovia” din Bucureşti şi pe care am redescoperit-o în Geneva şi a devenit membră a cenaclului literar “M. Eminescu” înfiinţat de mine la Lausanne. E vorba de poeta Elena Iupceanu Tomescu care vorbind despre destinul ei de călătoare scrie într-un poem: “Mă arde, mă arde talpa picioarelor cum arde cearceaful fecioarelor.” Mi-a plăcut mult acest vers pentru că mi s-a potrivit.

Am nutrit în mine dorinţa de călătorie cu încăpăţânare statornică. Când n-am putut pleca în afară, ca student, în vacanţe, munceam pe jumătate de timp să-mi fac bani şi cealaltă jumătate călătoream extensiv - circuite cu CFR-ul.

Pentru că mi l-am dorit aşa de mult de aceea mi s-a împlinit visul, vorba lui Victor Eftimiu într-un vers din Cocoşul negru: “Şi-un dor purtat în suflet o vreme-ndelungată/ Oricât l-ar paşte moartea nu moare niciodată/ Şi urcă, creşte, scoale, se-nalţă, pare stins/ Dar iarăşi izbucneşte şi urcă reînvins/ Ca flacăra ce arde, ca apa, ca izvorul/ Ce sparge stânca tare, aşa învinge dorul.”

Apoi am plecat şi eu în excursie în ţările socialiste, ahtiat să văd locurile pe care le ştiam deja din lecturi. După aceea am câştigat concusul pentru o bursă de studii doctorale oferită în Elveţia de Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Acela a fost botezul cu foc. Marea împlinire şi marea schimbare.

Plecarea în Elveţia unde am stat patru ani pentru studii (la Institutul Ecumenic de la Bossey şi la Universitatea din Lausanne) dar unde am înfiinţat şi o parohie românească (”Sf. Trei Ierarhi”), un cenaclu, pomenit mai sus, şi o revistă (Adusu-mi-am aminte), n-am considerat-o ca exil - ca şi cazul Bucureşti - pentru că am dorit-o atât de mult. O nouă rădăcină creştea aici care alimenta fructele unei noi experienţe de viată ce nu era însă de loc în detrimentul rădăcinii ce mă lega de locul natal. Ca şi acum de altfel.

După călătorii de amploare în Europa şi în Israel, am avut şansa să vin în America. Acum răspunsul la întrebarea iniţială: “Când v-aţi expatriat în America - unde aţi plecat?” apare simplu şi clar: Pe de o parte, m-am expatriat şi nu m-am expatriat pentru că am plecat din România dar n-am plecat de acolo, am cetăţenie americană dar am păstrat-o pe cea română, trăiesc în America dar sunt legat cu zeci de rădăcini de România, iar pe de altă parte, am venit într-un alt loc la care am visat îndelung, cu talpa picioarelor arzând şi cu dorul de ducă purtat în suflet vreme multă. Nu mi se aplică cuvintele Veronicei Micle către Eminescu: “Ai plecat mânat de dor/ Şi te-ai dus tot înainte/ De cumplitul meu amor/ Nu ţi-ai mai adus aminte.”

Am plecat mâncat de dor, da, numai că dusul meu a fost înainte şi înapoi, un dus-întors, un întors la care deja gândeşti în timp ce te duci, un dus pe care-l faci lăsând statui de sare-n urma ta, umbrele tale întrupate şi transformate în statui, cu viaţa şi sufletul în ele îngheţate că pleci, dar dezgheţându-se cu fiecare întoarcere şi inundându-ţi revenirea, făcându-te să vii copleşit şi să respiri sub cerul ţării tale copleşit, să-ţi revezi locurile şi prietenii copleşit. Acesta este adevăratul sentiment ce mă încearcă de fiecare dată când vin, când stau şi când plec de acasă.

Dar copleşirea este un fel de prea plin. Şi ca să trăieşti cu prea plinul şi în el e o binecuvântare, un privilegiu. De aceea la întrebarea unde am venit, răspunsul este, în prea plin, în copleşire. N-am venit atât într-un loc cât într-o stare. De aceea n-am linişte o clipă dar am bucurie tot timpul.

Rădăcinea mea de ţară, ţărănească, ce mă leagă de oraşul natal este mai puternică şi solidă decât dacă, poate, aş fi rămas acolo. În sensul scormonirii, al frământării, al conştientizării. Eu sunt un râu cu albii suprapuse, cu ape care curg înainte şi înapoi ca Iordanul în ziua de Bobotează, sunt ca Dresleuca, pârâul oraşului natal vărsându-se prin dedesubturi în râul Menecaduzei sau în fluviul Hudson de la gura Atlanticului, sau mai degrabă - dacă e după sum simt, căci şi asta e o realitate importantă - sunt fluviul Desleuca de la marginea Botoşanilor vărsându-se învolburat în apele cuminţi ale pârâului Hudson ce spală partea de vest a New Yorkului…

2. Puteţi numi un vis al dumneavoastră care v-a durut cel mai mult în toţi aceşti ani ? Vă mai amintiţi celebrul vers al lui Radu Gyr: „adevăratele înfrângeri / sunt renunţările la vis” ?

Visurile m-au durut tot timpul. Şi mă dor şi acum. Mai ales când le visez. Şi sunt un visător incurabil. Dar fără vise n-aş fi făcut nimic. Acesta e procesul: întâi visez şi apoi trag cu săgeţile. Până nimeresc. Rar de tot se întâmplă fie să mi se termine tolba şi să nu mai vreau s-o încarc, fie să mă retrag din vis. Eram copil când am citit prima data Cyrano de Bergerac. Mi-aduc aminte şi acum: “E-nălţător să îţi alegi un ţel/ şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la el.” Acesta a fost un fel de motto al meu mai ales în perioada adolescenţei. Nu poţi să treci prin foc şi să nu te arzi un pic. Asta e preţul, dar merită. Te uiţi la rănile tale ca la un palmares. Am fost un norocos, şi sunt. Binecuvântat de Dumnezeu. Toate marile mele visuri s-au împlinit. La nivel personal, familial, profesional, pe multiple planuri. Am şi acum vise şi mă dor, dar ţintesc cu încăpăţânare.

Sunt de acord cu Radu Gyr că “adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”. Totuşi, uneori trebuie să distingi între vis şi ispită. Când depistezi că un vis a fost de fapt o ispită, şi poţi să discerni lucrul acesta după primele sute de metri de luptă când vezi în ce direcţie te angajează aceasta, e mai bine să renunţi şi să te pui din nou la visat.

Mai este o filosofie despre vise, aceea a Sf. Părinţi. Ei se fereau de vedenii, în general. Se rugau să nu le aibă căci nu-şi permiteau să piardă nici măcar câteva sute de metri când eventual ar fi descoperit că visul era, de fapt, o ispită, căci diavolul se poate transforma în înger strălucitor pentru a da autoritate vedeniei. Iată însă că ne ducem într-o altă direcţie. Vorbeam de visul ca ţel, iar acum am dat peste visul ca dulce legănare a minţii, deşi ele sunt şi legate căci atunci când ţelul pe prinde şi devine obsesia ta cea de toate zilele, el va fi şi aceea de toate nopţile.

3. Vă e teamă de întrebări ? Aveţi una în care să se ascundă toate împlinirile şi neputinţele celor peste cinci decenii de viaţă ?

Nu mi-e teamă de întrebări. Sunt un om care chiar atunci când nu ştiu diferite lucruri legate de conţinutul întrebării, privesc întrebarea ca prilej de discuţie, de reflecţie, de provocare şi de învăţare. Îmi plac mai mult întrebările decât răspunsurile. În cadrul cursului meu de filosfie de la Metropolitan College of New York am ocazia să accentuez acest lucru cu studenţii. Întrebarea are ceva din aura invenţiei. Răspunsul nu. El creşte din întrebare şi se dezvoltă pe canalul prevăzut de aceasta. Marele merit e să concepi întrebări, aşa ca ale Dv. acum.

Nu am o întrebare care să cuprindă toate împlinirile şi neputinţele vieţii mele întregi de până acum. Poate dacă aş fi un pesimist întrebarea ar fi: Cui prodest? Dar cum aş putea să spun aşa ceva când tot ce am am primit de la Dumnezeu, evident, cu folos? Şi neputinţele uneori te duc spre împliniri. Căci te loveşti de un obstacol datorită unei neputinţe şi îţi schimbi direcţia. Şi ajungi undeva. Deci ţi s-a dat o neputinţă cu sens. Şi împlinirile au sens. Ţi s-au dat ca să dai. Dă ceea ce ai şi când nu mai ai, dă ceea ce eşti. Do ut des. Eu cred că dau mult. Dar niciodată nu poţi afirma că eşti în regulă cu datul. Poate această mare întrebare ar trebui să fie: dau eu destul din tot ce am primit şi primesc? Mă străduiesc. “Ne-am aşezat pe jos ca să dormim/ Iar pe străin l-am pus în pat să doarmă/ Şi-am învăţat puţin cum să murim/ Când în salcâmi bat ploile de toamnă” ziceam într-un poem publicat în Liturghia Cuvântului în 1989. Am fost numit şi Samson primitorul de străini (un sfânt din calendarul nostru) şi Hotel Claudia, după numele mult înţelegătoarei mele soţii, dar întrebarea rămâne ca o firmă luminoasă străluand intermitent ca să-ţi atragă atenţia: este destul, cât dai? Sau când este datul destul? Cât de mult înseamnă destul? Poate e bine în contextul acestui tip de reflecţie să-l parafrazez pe Sf. Pavel care spunea provocator: Ce ai să nu fi primit? Şi dacă ai primit, de ce te mândreşti?

4. Cum aţi înfăţişa – pentru cititorul care nu vă cunoaşte – „altarul” propriei dumneavoastră alcătuiri ?

Altarul propriei mele alcătuiri? Iată o întrebare demnă de un roman sau de un tratat filosofic sau teologic. Ce frumos se referea Ioan Alexandru la fiinţă numind-o “plăpânda mea alcătuire”! Şi ce frumos o numiţi Dv. “Altarul alcătuirii”! Aşa este. Fiinţa este un altar. Un loc sacru în care arde un rug nemistuitor. Moisi vede pe Horeb rugul aprins care nu se mistuia şi are o tentaţie de a face on ocol spre a înţelege mai bine ce se întâmplă, când i se strigă din mijlocul rugului, ca un fel de Noli me tangere! să-şi scoată încălţămintea căci locul pe care păşise era sfânt. Dumnezeu i-a întrerupt tentativa de înţelegere raţională a tainei dându-i o poruncă ce trebuia ascultată. Lasă taina în pace. Ascultă glasul şi împlineşte porunca. Câtă vreme este taină este foc. Este lumină şi căldură.E viaţă. Dumnezeu ştie ce face. El îşi cunoaşte făptura. N-am putea înţelege taina fiinţei orişicum. Şi atunci de ce să-l lase pe om să-şi piardă timpul degeaba riscând să creadă că a găsit un răspuns, că a aflat adevărul, când de fapt poate fi o iluzie, şi să cadă într-o rătăcire periculoasă? Asta nu înseamnă, desigur, că cercetarea nu-i este dată omului sau nu-i este plăcută lui Dumnezeu. “Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine Unul adevăratul Dumnezeu şi pe Fiul Tău pe care L-ai trimis”, ni se spune. Omul trebuie să cerceteze ca să cunoască. Dar şi cercetarea are un rost al ei, o rânduială, cere un proces, un anumit tip de antrenament, de expertiză. Nu te poţi arunca într-un laborator de chimie fără pregătire că te arzi. Când eşti aproape de Dumnezeu El îţi dă semne când trebuie să înaintezi şi când trebuie să te opreşti. Pe Moisi l-a oprit. Cum spunea şi Blaga: misterul e acolo nu pentru a fi explicat ci indicat. Uite-l, există. El trebuie conştientizat. Dumnezeu îi alege pe cei cărora la va descoperi taina. N-a fost cazul lui Moisi. Lui i s-a dat o altă misiune.

Altarul propriei mele aclătuiri? Nelinişte, neastâmpăr. Cum spunea Fericitul Augustin: Neliniştit este sufletul meu.... Inquietur est cor meum, până ce se va odihni întru Tine donec requiescat in Te.

Altarul alcătuirii… ne aflăm pe loc sfânt. Să ne scoatem încălţămintea, cu ochii aţintiţi la rugul aprins…, copleşiţi…, să ne rugăm…

5. Există, în afara celei divine, şi o „adâncime a aşteptării” de fiecare zi ? Cum o trăieşte teologul, profesorul şi omul de cultură ?

Aşteptarea ne plaseză în interval. Sf. Grigore de Nyssa pune premizele unei interesante teologii a intervalului. Pentru că ne aflăm la interval, tindem. Trăim întru epectază. Aşteptăm. Aşteptăm împlinirea viselor, aşteptăm ziua de mâine, aşteptăm moartea, îl aşteptăm pe Dumnezeu. Spune-mi ce aştepţi ca să-ţi spun cine eşti. Fără aşteptare nu se poate. Ea e parte din condiţia noastră existenţială. În adâncul acesteia te defineşti. Uneori nu ştii că te-ai definit sau chiar n-ai făcut-o. Pentru că n-ai mers spre adânc. Sau nefăcând-o te defineşti ca fiind de suprafaţă.

Există ceva care doresc în fiecare zi din toată inima mea, din tot sufletul meu, din tot cugetul meu, adică cu toată fiinţa mea? Ca un perfecţionist ce sunt, există desigur mai multe lucruri, sau poate câteva numai. Şi atunci, ierarhizând valorile trebuie să mă gândesc la cea din capul piramidei: Dacă vorbim de cea mai mare valoare în care să-ţi investeşti total fiinţa în fiecare zi, atunci ea ar trebui să fie una şi aceeaşi, căci cele mai mari valori sunt inexhaustibile. Dar întrebarea e în afară de valorile divine, în afară de aşteptarea lui Dumnezeu, care e implicită. Asta e ca şi cu întrebarea: dacă ar veni cineva din morţi şi ţi-ar spune că îţi oferă şansa unică de a-i pune o întrebare, una singură, la care să primeşti răspuns, ce întrebare i-ai pune? Evident, e vorba de o întrebare la care n-ai de unde afla din nici o altă sursă nici un răspuns. Altfel risipeşti ocazia. Marea aşteptare este o mare întrebare. Cred că nimic nu e mai demn de aşteptat decât faptul de a fi şi de a te face prilej de bucurie celor din jur. Bucuria trece dincolo de folos. Să fii de folos e una. Dar să fii bucurie e mult mai mult. Oare poţi să te bucuri conştientizând că eşti izvor de bucurie? A fi izvor de bucurie e un dar care se cere mereu, ca “pâinea noastră cea de toate zilele”. Bucuria este din Duhul Sfânt citim în Carte. Deci aşteptarea cea mai înaltă care te duce în fundul adâncului este trăirea anticipată a Împărăţiei, pregustarea încă de aici a celor viitoare.

6. De ce titlul Liturghia cuvântului dat volumului de debut (1989)? Vorbiţi-ne despre cuvântul poeziei dumneavoastră !

Eram în statul Oregon în 1988 când am scris poeziile din Liturghia Cuvântului, în oraşul Klamath Falls. Eram singur, proaspăt venit din România pe continentul American, extrem de singur. Stăteam la nişte americani prieteni ai unui prieten ai unui prieten. Mergeam cu ei la biserica lor (presbiteriană) şi acolo aveam organizate întruniri cu diferite grupuri unde vorbeam despre Ortodoxie: icoană, liturghie, spiritualitatea monastică etc. În plimbările mele zilnice traversam un cimitir. Acolo s-au născut aceste poezii. Eram eu cu mine însumi, cu morţii şi cu Dumnezeu cel viu. Acolo în cimitirul din Klamath Falls am simţit mai mult ca oricând dimensiunea sacră a cuvântului, am fost marcat în chip unic de misterul prezenţei şi de prezenţa misterului în cuvânt. Acolo căutarea cuvântului potrivit mi s-a părut o lucrare liturgică, doxologică, de aceea majoritatea poemelor, dincolo de tema laică de multe ori, se încheie cu un cuvânt, o parafrază, o aluzie fie la Biblie, fie la Liturghie, fie la vreo altă rugăciune mai cunoscută în tradiţia ortodoxă.

Acolo, în acel volum, dar şi în celelalte, la un nivel mai mic sau mai mare de disimulare, se vede funcţia pe care o are cuvântul în poezia mea. Cuvântul este un loc teologic, locus teologicus. Adică el e un spaţiu în care poţi intra, poţi să te sălăşluieşti, să-ţi faci casă, poţi să te joci - dar numai cu condiţia să nu fi pierdut copilul din tine - poţi să creşti, toate însă condiţionate de conştienţa că te afli în spaţiu sacru unde intri desculţ ca Moisi pe Horeb în faţa rugului aprins, cu conştienţa că în acel spaţiu nimic nu-i al tău deşi ai totul la îndemână şi ca atare, fie că te joci, fie că nu, trebuie să te menţii în starea de graţie şi de gratitudine. În acest caz, orice faci: şi de mănânci şi de-ţi înalţi sălaş, şi de te joci este doxologie. Şi când ieşi din cuvânt,ieşi transfigurat şi trăieşti cu dorul de cuvânt şi de a te mai duce acolo.

7. Aveţi în Roua cărţilor (1998) un frumos titlu: Poezia ca ardere. V-aţi gândit cumva la „baia de foc” a lui Cioran (drumul de la sentimentul „irealităţii de vis” la cel al „prefacerii în cenuşă”) ? Este poezia un fel de „dans al flăcărilor” ?

Poezia este într-adevăr ardere. Ea este produsul unei frământări pe care cel mai adesea nu poţi s-o explici, a unui dor pe care nu prea poţi să-l defineşti, uneori a faptului că te-ai ars interior şi te doare şi din trunchiul fiinţei tale ascunse lăcrimează răşina care va deveni tămâia cu care strigi către Domnul. Însăşi tămâia, ca să aducă mirosul plăcut Domnului, trebuie să ardă. Cine citeşte cu mintea botezată-n apele inimii cuvântul poetic simte în el fierbinţeala arderii şi dansul flăcărilor. Dorul şi durerea care generază poezia sunt arderi: uneori arderi ce nu mistuiesc rugul ce se dă arderii, alteori mistuindu-l şi lăsând în urmă cenuşă. Dar şi în cenuşă găseşti foc de multe ori. Cum îi zicea Veronica Micle lui Eminescu: “În cenuşă stă ascunsă/ Foarte-adesea o scânteie/ Şi-o iubire nepătrunsă/ Într-un suflet de femeie”.

Poezia e ardere de dor şi durere ca atunci când iubeşti şi suferi că nu poţi spune tot, suferi pentru neadecvarea cuvintelor pe care le foloseşti, chiar şi pentru insuficienţa metaforelor, pentru că întotdeauna, orice ai face, în inimă se află cu mult mai mult decât poţi exterioriza. Vi s-a întâmplat să iubiţi în felul acesta care să vă facă să suferiţi că nu puteţi reda în mod fidel totul? Tot ce se petrece în inimă şi minte, în întreaga fiinţă, toată marea interioară cu imensitatea şi adâncimea ei, cu toate valurile, fiecare val cu simplitatea şi complexitatea lui deodată? Aşa se naşte poezia, din dor, ca şi sfinţenia care este dorul de Dumnezeu.

8. Tot în Roua cărţilor puneţi semnul egalităţii între „pierderea iluziilor” şi „pierderea identităţii”. Nu pot exista în viaţă şi eşecuri creatoare ?

De multe ori pierderea iluziilor este şi o pierdere a identităţii. Dacă ne întoarcem la ideea de vis, la cât de mult ne putem investi în visurile noastre, chiar când sunt departe de realitate, la cât de mult ne identificăm cu ele, când o facem, atunci înţelegem de ce renunţarea la vis, pierderea iluziei e şi una a identităţii. Pierderea identităţii însă e un fel de a spune. Ea poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Putem vorbi de ea în sens nihilist. Dacă nu ai identitate, nu exişti. Aceasta dacă vrem să gândim radical. Dar putem vorbi despre ea în sensul pierderii ei şi al intrării în alta. Fiinţa nu se confundă cu identitatea deşi fiinţă fără identitate, neipostaziată nu concepem.

Ipostaza e ceva ce stă dedesubt, ce este ascuns în altceva, e ca şi substanţa, ca ceva ce stă, există sub, în, prin, altceva. Acest tip de reflecţie ne duce cu gândul direct la clasica dilemă filosofică cu privire la prioritatea dintre existenţă şi esenţă. Ambele sunt realităţi. Care din ele are prioritate asupra celeilalte? Putem vorbi de esenţă fără existenţă? Dar de existenţă fără esenţă?

De aceea, radical vorbind, cum am spus, dacă-ţi pierzi identitatea, îţi perzi existenţa. În limbajul comun însă ne gândim la posbilitatea de a experimenta mai multe identităţi. Toţi trecem prin experienţe care ne schimbă. Uneori total. Nu mai eşti cel ce ai fost. Deci te identifici cu iluziile, le pierzi, îţi pierzi acea identitate şi cazi în tine însuţi, sau te înalţi pe o altă treaptă care-ţi va conferi o nouă identitate. Ontologic vorbind, poate că identitatea, la nivelul cel mai profund al fiinţei nu ne-o pierdem niciodată. Ceea ce putem pierde, poate fi un anumit mod al ei de manifestare, pe care-l numim identitate.

De aceea cred, aşa cum sugeraţi şi Dv. că pot exista eşecuri creatoare.

9. Ispita rănii: ispita păcatului, dar şi a luminii, a lutului, dar şi a cerului, a trupului, dar şi a sufletului ! Care e cea mai dureroasă ispită, părinte ? Există, ca ispită, o „rană a luminii”, cum frumos spunea Van Gogh ?

Ispita noastră cea de toate zilele. Ispita în ambele sensuri, ca sminteală, împiedicare, cădere, dar şi ca tendinţă spre un anumit lucru. Mă ispiteşte un gând: să fac un sacrificiu pentru fratele meu. Să fac din rană o lumină, cum îndeamnă Van Gogh şi cum ziceţi şi Dv.

Cea mai dureroasă ispită este împietrirea în dorinţă. Când intri şi nu mai poţi ieşi. De multe ori asta ia forma anchilozei în ceva străin, care nu-i al tău. Atunci problema e dublă: şi anchiloza şi înstrăinarea. Platon definea omul ca fiind o masă de dorinţe contradictorii. De aici drama permanentă a condiţiei umane. De aceea şi în Budism şi în asceza creştină esenţa progresului duhovnicesc constă în eliberarea treptată de dorinţe. Ca şi cum dorinţele sunt parte din fiinţa noastră, dar ca un element străin grefat pe ea, în ea după originare. Într-adevăr, diavolul a ispitit pe om cu dorinţa. Îl împingea să fie ce nu era. Deci i-a inoculat o dorinţă în suflet. Care i-a fost fatală. Sunt şi dorinţe bune şi dorinţe rele?

Am putea zice că da, căci dorinţa de a ajuta, de a face bine, de a te mântui, le considerăm ca pozitive. Dar sunt unii asceţi şi teologi care spun că şi dorinţele aşa zis bune trebuie abandonate. Să nu doreşti ci să faci. Practică contemplarea, uneşte-te cu Dumnezeu, trăieşte în el şi totul vine de la sine. Nu trebuie să doreşti tu. Noi n-am dorit să apărem din nefiinţă în fiinţă. Dumnezeu a decis şi a făcut-o. Dacă dorinţa noastră nu este la baza fiinţei noastre, deci dorinţa n-are ce căuta în fiinţă. Fii. Atâta tot. Trăieşte în starea şi la nivelul la care te-a creat Dumnezeu. Ca şi cu raportul dintre credinţă şi fapte bune. Când crezi cu adevărat nu trebuie neapărat să doreşti să faci fapte bune. Ele vin implicit, decurg, se materializează din credinţă, devin o formă a credinţei, o consecinţă firească şi un corolar al acesteia.

10. Cum poate prinde, în om, lumina rădăcină ? Dar întunericul ?

Lumina este Dumnezeu. Dumnezeu este în chip firesc înrădăcinat în fiinţa noastră câtă vreme suntem chipul Său. Dar se întâmplă că-L şi dezrădăcinăm. Şi în virtutea libertăţii cu care El ne-a încununat, Dumnezeu nu ne forţează să nu-L dezrădăcinăm. Când facem asta, atunci se instalează întunericul. Şi uneori nu ne deranjează instalarea lui, înşurubarea lui în sufletul nostru pentru că vine treptat. Şi ochii se dau cu întunericul, şi ai impresia că vezi; dar nu vezi, ai impresia că nu eşti bolnav doar pentru că din cauza anchiloziei conştiinţei ea nu te doare. Dar întrucât întunericul nu e compatibil cu fiinţa şi natura umană, mai devreme sau mai târziu te va lovi. Întrucât la început fiinţa a avut parte de lumina divină, amintirea acesteia îţi va mai brăzda fiinţa din când în când. Atunci ai şansa să te trezeşti. Faraonul Egiptului care-i ţinea pe evrei în robie. Împietrirea lui în refuzul de a asculta sfatul lui Moisi, cu preţul multor pierderi. Dar se ajunge la un nivel unde întunericul doare, căci nu se poate altfel. Şi atunci te trezeşti.

Fiul risipitor se împietrea în cădere. Treaptă cu treaptă. Dar a ajuns la un nivel unde întunericul l-a durut.

Atunci amintirea luminii originare care te mai brăzdează din când în când, poate fi salutară. Fiului risipitor i-a fost. Şi-a venit în fire şi s-a întors. Ce expresie superbă: şi-a venit în fire. Deci când întunericul îl cuprindea, când împietrea în cădere el de fapt ieşea din fire. Ca şi cum ieşi din miezul fiinţei, te duci spre periferie, ieşi afară din ea şi te agăţi cumva ca un acrobat de vreun fir al ei şi te uiţi cu ochi mort la cotropirea ei de întuneric şi dintr-o dată, blitzul! Te brăzdează amintrea luminii dintâi. Şi începi să faci efort (revenirea în fire cere efort, sacrificiu), să te prinzi mai bine de margini, şi apoi, încet, cu greu să mergi spre centru, să urci din adânc, să-ţi reiei locul.

La un alt nivel discutând problema dezrădăcinării, putem zice că ea nu poate să aibă loc total. Dacă l-am izgoni pe Dumnezeu de tot am cădea în nefiinţă. Cum spune şi teologia ortodoxă. Prin păcatul originar chipul lui Dumnezeu în noi a fost întunecat dar nu distrus. De aceea am continuat să existăm. Cum poate omul să distrugă chipul? Nu poate pentru că nu el este făcătorul chipului. Omul Îl poate doar ucide pe Fiul lui Dumnezeu, în calitatea sa de om, şi nu de Dumnezeu. Ne ţinem prin ceva care ni s-a dat, a devenit al nostru prin dăruire, dar în esenţă, nu-i al nostru. Deci nu stă în puterea noastră a distruge ceea ce n-am creat: fiinţa în sine. Cum spuneam într-un poem: “A fost rostit doar un Cuvânt/ Aşa ajuns-am cel ce sunt/ De-acum să mor nu se mai poate/Cuvântul pe Cuvânt nu-l scoate”. De aceea sufletul rămâne în veci, după învătătura ortodoxă.

11. Cât din Ispita rănii e a păcatului şi cât a luminii ? Cât e a trăirii şi cât a agoniei, cât e a trupului şi cât beţie a spiritului ?

Răspunsul la această întrebare cred că se află în mare măsură în cele două răspunsuri care o preced pe aceasta. Cred că Ispita rănii e şi a păcatului şi a luminii în acelaşi timp. Pentru că suntem, cum zice Fericitul Augustin, şi drepţi şi păcătoşi în acelaşi timp: simul jusuts et peccator.

De aici uneori trăirea în agonie, dansul existenţial care ne tulbură dar ne şi place, ne doare dar ne şi încântă.

12. În ultimul volum (Pasiunea textului, 2003), imaginaţi textul ca dar, ca drum, ca slujire, ca mărturisire şi ca experienţă religioasă. De ce nu ca reverie, ca respiraţie, ca incertitudine, ca dorinţă, emoţie etc. ? Reprezintă un text altceva decât experienţa celui ce scrie ?

Ultimul meu volum Pasiunea textului propune o înţelegere a actului creaţiei - poiein - în perspectivă sacră multidimensională. Deşi diferite secţiuni au diferite titluri, orice titlu dat uneia poate fi valid pentru oricare alta. Le-am ales pentru că fiecare din ele are o specială încărcătură teologică şi filosofică. Şi alte cuvinte cheie pot fi găsite pentru a intitula secţii şi capitole, tot cu încărcătură teologică şi filosofică. Acestea însă: darul, drumul, slujirea, mărturisirea, experienţa se întâmplă să fie în faza în care mă aflu, mai des, mai constant subiectul reflecţiei mele zilnice. Textul este un alter ego al celui ce-l scrie.

13. Cât de primitoare (deschise) sunt drumurile unui text ? Există şi un „nicăieri” al textului ?

Nu cred în “nicăieri”-ul textului. Nici în nimicul lui. Orice text este un drum pe care trebuie ca tu, în calitate de cititor, să-l desţeleneşti. Îl parcurgi, îţi laşi urma pe el, deci îl bătătoreşti, îl vor practica şi alţii, deşi ei desţelenindu-l ca şi cum n-a fost mai înainte desţelenit ori bătătorit.

Nu cred că textul este neprimitor. Din contra, el este creaţie, creaţia este un act de generozitate, ceea ce implică primirea. Asta din punctul de vedere al textului. Din punctul de vedere al cititorului, un text poate fi cotat de primitor sau neprimitor, accesibil sau inaccesibil, în funcţie de criteriile de abordare ale cititorului.

14. Referindu-se la logosul blagian, Eugen Todoran afirma că „tăcerea este o umbră a cuvântului”. În poezia Te-am chemat, dumneavoastră spuneţi: „Te-am chemat să-ţi laşi umbra în noi, Cuvântule !” Părinte, cum se aşterne în noi umbra Cuvântului ?

Şi Olivier Clément afirma că “Dieu est une Parole à l’extrémité du silence”. Este tăcerea umbra Cuvântului? Şi da şi nu, dar sunt înclinat mai mult spre afirmaţie. Dar să începem cu negaţia. Poate tăcerea nu este umbra Cuvântului pentru că umbra spune ceva despre cea care o generează, iar tăcerea e tăcere. Umbra, în diferite faze ale ei îţi dă şi forma a ceea ce o generează. Deci ea vorbeşte, nu tace.

Dar eu sunt înclinat mai mult spre afirmaţia că tăcerea este umbra Cuvântului, pentru că tacerea este şi ea un mod de a vorbi, are şi ea semnificaţia ei în arta comunicării. Umbra în acelaşi timp este partea tăcută a lucrului care se exprimă pe sine prin prezenţa fizică reală. Vorbeam mai sus de misterul prezenţei şi de prezenţa misterului. Tăcera şi Cuvântul, tăcerea din Cuvânt sunt două dimensiuni ce aparţin una alteia. Ca existenţa şi esenţa, ca existenţa ipostaziată. Cuvântul este un simbol (şi acesta realitate) ce trimite la partea cealaltă, de dincolo de el. Este ca jumătatea ce o indică pe cealaltă jumătate. O indică şi o reprezintă. Pe aceea n-o vedem, dar o vedem în jumătatea de aici, simbolizatoare. Cuvântul, fiind însă parte din universul contingent, el însuşi realitate metafizică, trimite cu atât mai mult la partea sa metafizică. Trimite. Doar atât. Trimite şi tace. De aceea zicea Blaga că misterul trebuie indicat, nu explicat.

Misterul din Cuvânt facilitează omului actul contemplării. Contemplarea, cum zice frumos Anoushka von Heuer, repatriază sufletul în fiinţă. Cel ce se deschide contemplării, se dedă Splendorii. Prin căutarea tainei aşa se aşterne peste noi umbra Cuvântului.

15. „Uneori poţi fugi de tine însuţi”, spuneţi într-o poezie dedicată poetului George Alexe. În altă parte, numiţi fuga „literă a legii”. Chiar putem fugi de noi înşine, părinte Damian, şi dacă da, de ce această fugă ?

George Alexe este un atlant al culturii române, aşteptând, ca şi continentul său, să fie descoperit. Remarcabilul scriitor Aurel Sasu, cel care te poate oricând copleşi cu greutatea operelor sale fundamentale, dar care n-o face niciodată datorită incomensurabilei sale delicateţe, îl ştie foarte bine. Când vreau să fug de mine însumi, de multe ori dau de aceşti doi prieteni. Norocul meu. Toţi fugim. Aşa ne e dat. De aceea fuga e literă a legii. Suntem ca saltimbancii lui Picasso pe care contemplându-i Rilke spunea: “Dar cine sunt, spune-mi, rătăcitorii/ Acei oameni puţin mai fugari ca noi înşine?” Şi Heraclit din Efes a ştiut că fuga, curgerea este parte din legea firii. Că fugim însă, e una. Dar unde fugim, cum fugim, aceasta ar fi o întrebare. Fugim organizat, cu ţel, ţintă, destinaţie, traiectorie, sau fugim panicaţi, în confuzie şi dezordine neavând şi neştiind de vreun ţel?

Cred că putem fugi de noi înşine, dar nu definitiv. Uneori şi când se pare ă fugim de noi înşine, de fapt, fugim înspre noi înşine, spre centrul nostru de gravitaţie unde întâlnim începutul. Amintirea începutului când omul era faţă în faţă cu Creatorul său ascultându-I Cuvântul dătător de viaţă nu poate fi niciodată ştearsă din fiinţă. Fuga spre alţii poate fi şi o căutare inconştientă de sine. Ca atunci când, pierdut în iubire faţă de celălalt, te regăseşti pe tine cel adevărat.

16. Poezia Ne trebuie roşcove (Rugăciuni în infern, 2000) e o parafrază metaforică a parabolei fiului rătăcitor. După toate tragediile pe care le trăieşte astăzi, de ce nu-şi vine în fire omul, părinte ? De ce nu acceptă darul captivităţii în Înviere ?

Învierea Domnului este alfa şi omega, este începutul şi sfârşitul îngemănate în lumina necreată. Dar Satana încă lucrează, este încă sănatos şi robust, deşi cu trăsături aparent delicate cum îl portretizează Mel Gibson în filmul său despre Patimile Domnului. Mai mult decât atât, Satana e cu monstrul în braţe, antihristul, ceea ce indică faptul că bătălia nu e pe sfârşite ci poate abia se pregăteşte să înceapă. Sau poate, fără să ne dăm seama, după 2000 de ani de la Înviere, dar şi de la venirea antihristului, acesta s-a maturizat şi suntem pe baricadele marii bătălii.

Lumea are nevoie să fie trezită la realitate. Pentru aceea cei ce ştiu au răspunderea să scrie, să vorbească, să strige, să fie activi în mod agresiv, cum spun americanii.

17. Cuvântul întrupare, cuvântul înviere, cuvântul slavă, cuvântul lumină, cuvântul tăcere, cuvântul rană, cuvântul zidire … Dar cuvântul „aruncat în noroi”, torturat, chinuit, răstignit, dus de om la moarte ? Cât de greu se lasă acest cuvânt scris, rostit şi trăit ?

Şi aici se vede jertfa cea mare a lui Dumnezeu, caracterul chenotic al prezenţei Sale în istorie. Cuvântul cel prin care toate s-au făcut, inclusiv omul, de aceea spune Meister Eckhart că omul este un fenomen acustic, acest Cuvânt pe care punându-l la ureche, îţi redă precum scoica marea, ecoul chemării dintâi, fiorul luminiii celei mai presus de fire, este, cum ziceţi, şi zic, aruncat în noroi, torturat, urgisit. Filosoful francez Jacques Ellul vorbeşte magnific despre starea deplorabilă a cuvântului, astăzi în special, în epoca imaginii, în cartea sa La parole humiliée.

Cuvântul se lasă greu urgisit. Ca Hristos în acelaşi film al lui Gibson, care sub incredibilele torturi la care a fost supus, spre mirarea celor care voiau să scape de El foarte repede, încă se mai ridica, încă mai zvâcnea, încă îşi mai relua mersul spre Golgotha, punctul culminant al destinului Său pământesc. Cuvântul se lasă greu, dar omul ne se lasă până nu-l vede distrus: conştient sau inconştient. Aş zice mai degrabă inconştient. Ca şi atunci, fapt pentru care Iisus, într-un gest incredibil, care ridică pe om la statura divinului a spus: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac”. La alt nivel vorbind, Cuvântul însă se lasă greu şi scris, rostit, trăit.

Nu e uşor să scrii, să creezi. Pe de o parte răspunderea este imensă, pe de altă parte riscul blasfemiei, al luării Cuvântului în deşert, al umilirii este foarte mare. Scripta manent. Dar şi cuvântul rostit comportă aceleaşi riscuri:

Şi boala care ne paşte pe toţi e vorbăria. Cuvântul vorbit e comunicarea vie între persoane. Vedem cât de grea este comunicarea interpersonală azi. Oamenii sunt sofisticaţi, ambiţioşi, alintaţi, irascibili, vulnerabili, îngâmfaţi, încât ai spus un cuvânt în mod greşit şi ai pierdut o relaţie. De aceea relaţiile sunt mai degrabă coliziuni interumane. “Neînţelegerea”, cuvânt extrem de frecvent astăzi, indică această stare de lucruri. Ca să trăieşţi cuvântul este însă şi mai greu. A trăi cuvântul înseamnă a fi zgârcit la vorbă, să fii atât de generos încât şi când eşti neînţeles, mal-tratat de alţii, să fii în control verbal şi mental pentru ca ceea ce spui să poţi asuma oricând, şi peste mai mulţi ani şi la intrarea în eternitate. Să simţi că poţi lua cu tine tot ce ai zis, şi că din tot ce ai zis, nimic nu se va întoarce împotriva ta. Deoarece ştim: Cuvântul pre care l-am rostit, el ne va judeca în ziua cea de apoi. Da, ca să-ţi trăieşti cuvintele trebuie să fii capabil de o generozitate de excepţie. Cam în genul celui descrise de Theodore H. White care zice că cel mai greu lucru din lume este să ştii cum să faci ceva bine şi să vezi pe altcineva făcându-l rău, şi să nu comentezi!

Tocmai pentru că cuvântul are repercursiuni aşa de importante din generaţie în generaţie, de aceea după judecata particulară de la moartea omului Dumnezeu a rânduit o judecată finală, de apoi, când se vor sfârşi toate generaţiile, pentru a se vedea pe câţi a smintit fie şi un cuvânt aruncat aici în timpul vieţii la întâmplare. Nu ştii niciodată cine-l aude, cine-l preia, îl predă apoi, şi în total câţi se pot împiedica în lipsa ta de grijă, deci pentru câţi eşti, în fapt, responsabil. De aceea asceza este un instrument atât de eficient pentru îmbunătăţire.

18. Dacă suntem prin destin captivi Învierii, de ce ne-ar mai salva creaţia (poezia), cum ar spune tot Cioran, din ghearele morţii ?

Poezia nu salvează din nimic. Ea nu poate fi comparată cu Învierea, singura sursă de salvare reală. Poezia te poate pune pe calea salvării în schimb. Atunci când este cu adevărat poezie, atunci când e profetică, izvorâtă din contemplarea ce reface unitatea primordială a totului. Când poezia te ţine în fragment şi nu reuşeşte să arunce o punte peste despărţitură, pentru a te ajuta să întrezăreşti măcar această unitate, ea nu ţi se face eficientă.

Prin credinţă ne facem de bună voie captivi în defileul Învierii. Din această captivitate vine poezia. Acolo e arderea. Când intri în acest tunel de lumină, eşti mereu în pelerinaj spre centru. Poezia este rezultatul acestui pelerinaj. Ea este cântecul doxologic al mântuirii. Cum spune Fericitul Augustin despre călător, sub formă de îndemn: “Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi cum cântă călătorul.”

19. Este „arta de a muri” aceeaşi pentru un mare teolog şi pentru omul de rând ? Cum aţi defini-o ? Ne învaţă tăcerea să murim mai frumos ?

Arta de a muri reflectă arta de a trăi. Să trăieşti frumos, aici este adevărata filosofie, după Socrate. Şi cântecul acela destul de circulat din lirica novregiană “Învaţă de la toate”, spune acelaşi lucru. Dacă nu mă înşel finalul era aşa: “Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt surori/ Să treci frumos prin lume, să poţi frumos să mori.”

Mare teolog e omul care se roagă. Nu poţi face teologie, adică să vorbeşti despre Dumnezeu dacă nu vorbeşti cu Dumnezeu - evident aceasta e rugăciunea. Deci omul de rând poate fi mare teolog, deci nu-i nici o deosebire între teolog şi om de rând nici din punct de vedere teologic, nici thanatologic.

Moartea e o trecere în sublim. Dacă se face în urma captivităţii în Înviere. Şi cred că tăcerea ne poate ajuta să murim mai frumos. A fost o perioadă când făceam colecţie de epitafuri: Umblam prin cimitire şi scriam textele de pe pietrele de mormânt. A fost o încântare şi e şi acum când le revăd.

Marele nostru cărturar Pr. Alexandru Stănciulescu-Bârda din Mehedinţi a publicat în editura sa recent o astfel de carte.

Există epitafuri de toate felurile, unele sofisticate literar sau teologico-filosofic, altele simple dar încercând să exprime în mod adecvat intensa durere a pierderii, altele accentuând aspecte din viaţa celui plecat, etc. Unul din cele care m-au impresionat cel mai mult a fost cel de pe crucea unui om al tăcerii, unui călugăr la Mănăstirea Neamţ; un epitaf simplu, smerit, cu multă tăcere în el, luat din Psalmul 50. Sună doar aşa: “Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”. Tăcerea din această smerenie este covârşitoare.

“Să treci frumos prin viată, să poţi frumos să mori.”

20. Câte lumi nebănuite se ascund în noi şi ce formă ia sufletul în fiecare din ele ?

Iată încă o întrebare frumoasă şi grea. Eu cred că în fiecare din noi se ascund toate lumile posibile trecute şi viitoare, de aici şi demnitatea chipului cu care am fost dăruiţi şi prin care ne ţinem întru fiinţă. Dacă suntem parte dintr-un sistem - al creaţiei divine în acest caz - atunci există un element comun în toate părţile sistemului. De aceea când o parte este afectată, tot sistemul e afectat. Aţi văzut? Îngerii căzuţi cu Lucifer, parte dintr-o lume nevăzută, creată înaintea lumii văzute, afectează şi acum lumea noastră, după cum şi noi poate afectăm alte lumi. Câtă vreme eşti parte dintr-un sistem, ai într-un fel anume, tot sistemul în tine, ca o genă ce conţine în ea o întreagă realitate de dincolo de ea, dar din care ea face parte. Cred că sufletul e acelaşi indiferent de fazele/lumile prin care ar trece. Dar în acelaşi timp este şi afectat de ele, deci poate suferi schimbări. Oarecum paradoxal acelaşi, dar în schimbare. Ca identitatea mea. Sunt mereu acelaşi dar în continuă schimbare. Aceasta ne trimite indirect la argumentul şi dilema empiricilor antici: Dacă este schimbare în univers, pentru ca schimbarea să fie ceea ce este, trebuie să rămân aceeaşi în timp ce se schimbă. Dar dacă rămâne aceeaşi, nu e ea deci neschimbare?! Aşadar ce este schimbarea? Este schimbare sau neschimbare?! Deci ambele, dar unii zic că Heraclit este mai tare.

21. Există, părinte, o ierarhie a singurătăţii celor înstrăinaţi ? Ne vindecă cuvântul de frica acestei singurătăţi ?

Singurătatea ca şi însingurarea sunt de mai multe feluri; în primul rând ele pot fi alese sau impuse. În al doilea rând ele pot fi potrivit unei normale anticipaţii sau împotriva acesteia, ele pot aduce surprize plăcute sau neplăcute. Deşi putem argumenta definiţiile, Ioan Alexandru considera singuratatea mai mult ca izolare geografică - te afli în singurătate - în timp ce însingurarea era asociată cu planul spiritual - te însingurezi, deşi de altfel poţi fi înconjurat de lume.Evident, putem vorbi de o singurătate a celor înstrăinaţi, dar şi de una a celor neînstrăinaţi. La fel şi cu însingurarea. Dar totuşi, aici ar trebui să clarificăm ce înseamnă înstrăinarea dacă vrem să vorbim de o ierarhie a singurătăţii celor înstrăinaţi, sau poate întâi să vorbim de o ierarhie a înstrăinării - dar pe ce criterii - asta ar fi o nouă problemă - şi după aceea de ierarhizarea menţionată.

Poţi să fii înstrăinat de Dumnezeu, de tine însuţi, de cei de lângă tine. Poţi să fii înstrăinat de ce este propriu zis al tău, de fire de exemplu. Ieşirea din fire e alienare, înstrăinare, e ceva neobişnuit, neaşteptat, ciudat. Cuvântul englez “strange” are aceeaşi rădăcină cu cel românesc, “înstrăinare” sau străinare, sau străin. Rădăcina comun este “stran”. Întrăinarea e deci o ciudăţenie, o anomalie. Bineînţeles că e aşa. Omului îi este dat un loc şi un timp, şi o sarcină de îndeplinit. Cum spune Pico della Mirandola că Dumnezeu îi zice lui Adam: “Te-am aşezat în mijlocul lumii ca să poţi cunoaşte mai bine toate câte le cuprinde lumea” (Oratio de hominis dignitate). Se vede aici că nimic nu-i întâmplător. În acest caz cu omul. Timpul, locul, scopul sunt clare. A ieşi din ceea ce ţi s-a dat, te defineşte şi te identifică este înstrăinare. Fiul risipitor. Adică noi. Pentru că am plecat din ceea ce ni s-a dat, ce s-a menit pentru noi, starea şi condiţia iniţială. Dar vine alt Fiu, Fiul Omului. El vine pentru a ne readuce acolo. Acasă.

Nu putem întreba dacă izolarea în pustie, în peşteri, în mănăstiri a eroilor spiritului în tradiţia creştină, a maicilor şi călugărilor, este înstrăinare sau însingurare. Dacă vorbim geografic, poate fi înstrăinare. Dacă vorbim spiritual, este şi însingurare, căci fizic ei s-au retras din lume, dar spiritual au luat lumea cu ei rugându-se pentru ea, pentru cei lăsaţi în urmă, pentru toţi oamenii.

Când te afli în faţa lui Dumnezeu (vezi excelentul volum al lui Gellu Dorian Singur în faţa lui Dumnezeu) eşti însingurat sau înstrăinat?! Şi una şi alta. Oricum, când te afli faţă în faţă cu Dumnezeu, în comuniune de iubire, singuratatea e mult mai frumoasă.

Nu-mi propun aici să stabilesc nişte criterii pentru definirea singurătăţii şi a înstrăinării. De aceea nu voi încerca ierarhizarea singurătăţii înstrăinaţilor.

Cât priveşte cuvântul, el ne vindecă de toate. Dacă nu ne e frică de singurătate, el ne-o înfrumuseţează. Dacă ne e frică, ne scapă de ea. Părinţii pustiei s-au retras din lume pentru a folosi (astfel reabilitând) cuvântul numai într-un singur tip de conversaţie: cea cu Dumnezeu (rugăciunea).

22. Elegantă şi mereu punctuală la întâlnirea cu cititorii, Lumină Lină (Gracious Light) e o fericită excepţie în peisajul literar românesc contemporan. Cât de simplu / cât de dificil e să publici o revistă românească de cultură în Statele Unite ?

Revista Lumină Lină/ Gracious Light o public cu sacrificii mari. Mulţumesc pentru cuvântul bun despre ea. Lucrăm la ea voluntar eu şi soţia mea Claudia care face toată munca tehnică, de tehnoredactare, ilustrare (chiar şi culegere de texte şi corectură în unele cazuri). Ea este cea care în mod concret pune revista pe dischetă sau CD, gata de a merge la tipografie. Eu ca director şi Mihaela Albu ca redactor şef decidem asupra profilului, economiei revistei şi materialelor. Anca Stuparu Cassablanca şi Gellu Dorian ne ajută în alte aspecte ale acestei munci, iar problema cea mai grea, finanţarea ei, vine în proporţie de 90% din buzunarul meu, care nu sunt economic stabil orişicum. Noroc că n-am probleme în familie pe tema asta şi că trăim în permanenţă cu speranţa într-o soluţie.

23. Conduceţi cenaclul literar „Mihai Eminescu” din New-York, un adevărat „centru cultural” românesc în marea metropolă americană. Care este importanţa unei asemenea instituţii pentru viaţa spirituală a comunităţii româno-americane ?

Cenaclul literar “Mihai Eminescu” este un fel de miracol în viaţa spirituală a românilor americani. Din 1993 când l-am înfiinţat, ne întrunim cu regulariate la fiecare două săptămâni, cu excepţia vacanţelor de vară, Paşti şi Crăciun. La început eram axaţi pe lecturi din scriitori români clasici şi contemporani, şi pe comentarii, dar şi pe prezentări de carte ale diferitor autori români din USA şi România. Mai târziu l-am avut ca redactor şef la revistă şi la cenaclu pe prietenul M.N. Rusu, autoritarul critic şi istoric literar, care a dat un nou impuls activităţilor literare. Apoi a venit în echipă ca redactor şef la revistă şi la cenaclu Mihaela Albu de la Columbia University, cu care lucrez în prezent şi care a pus amprenta personalităţii ei creatoare pe munca ce-o facem aici cu dăruire.

În ultimii ani atât de multe solicitări de lansări de carte am avut că n-am mai avut timp şi loc pentru simple lecturi din autorii contemporani din ţară sau de aici. Şirul de scriitori care ne vizitează de acasă şi de aici, de cărţi noi pe care le prezentăm este impresionant. De la Nicolae Manolescu, Aurel Sasu, Doina Uricariu, Dan Cristea, la Emil Constantinescu şi apoi trecând prin multe alte nume de prestigiu din cultura română până la debutanţi, toate aceste personalităţi au fost primite aici cu respect şi dragoste românească, vizita lor fiind considerată de noi o onoare.

Tot în cenaclu, dar şi la Biserica “Sf. Ap.Petru şi Pavel”, organizăm comunitar tot felul de sărbători (aniversări, comemorări de evenimente din istoria şi cultura naţională) de amploare, simpozioane, conferinţe academice, baluri, hramuri, în frecvenţă de aproape câte un eveniment pe lună. Da, adevărat centru cultural unde străluceşte frumuseţea sufletului românesc.

24. Cum arată, din interior văzută, emigraţia română din Statele Unite ? Cât adevăr şi câtă legendă e în ceea ce Emil Cioran numea extazul neparticipării noastre la istorie ?

Felul cum membrii comunităţii româno-americane văd grupul pe care ei îl constituie diferă de la om la om. Există în general două tendinţe. Una de a vedea comunitatea ca dezbinată, alta de a o vedea unită. Bârfele, concurenţele, certurile, sunt probabil temeiul pentru opţiunea legată de dezbinare. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Trăiesc nu numai între români, dar zilnic şi printre americani mai ales datorită catedrei de filosofie şi etică de la Colegiul Metropolitan din New York unde predau din 1992. Ce văd la români, văd şi la americani. Dar nu-i aud pe americani vehiculând cuvântul “dezbinare” pentru a caracteriza societatea americană aşa cum îl aud la români.

Probleme între oameni există în toate naţiile, în ţările de baştină ca şi în emigraţie. Eu am spus-o mereu. Pentru a caracteriza o comunitate nu ne uităm la aspectele individuale ale sistemului, ci la tendinţele generale. Ori tendinţa generală este unitatea, adunarea loalaltă. Chiar cei ce vorbesc de dezbinare o fac cu nostalgia unităţii în suflet. Dar dacă ne uităm la câteva constante ale comunităţii: frecvenţa la biserici, la restaurante, la locurile culturale, cum ar fi cenaclul nostru, Institutul român şi altele, magazinele româneşti, vedem că lumea curge într-acolo. Dacă luăm doar cazul bisericilor, zece ortodoxe în New York, vedem că frecvenţa este foarte bună, şi nu accidental ci săptămânal. Deci oamenii nu fug unii de alţii, ci se apropie unii de alţii. La fel, restaurantele româneşti sunt pline. Şi celelalte locuri de întâlnire, cum am spus. Eu cred că avem la New York o comunitate românească excelentă. Nu împărtăşesc scepticismul lui Cioran cu privire la neparticiparea la istorie. Numai în anii de când sunt eu în America (din 1988) pot aduce mărturie despre cât de multă istorie au făcut compatrioţii noştri.

25. Nu numai dumneavoastră numiţi lumea modernă bolnavă, neurotică, alienată, depersonalizată, sumbră, incapabilă de iubire şi de sentimentul imperativ al slujirii. Mai este posibilă restaurarea omului contemporan în afara credinţei ?

Credinţa în Dumnezeu ca mijloc de ieşire din anchiloză, “din întuneric şi din umbra morţii” este singura speranţă. Credinţa este cea care te ancorează în transcendent, în valorile supreme ale spiritului. Numai prin ataşarea de acest tip de valori se poate transfigura inima omului şi, prin ea, lumea.

Oml în istoria sa a căzut de două ori: o dată din cer, şi a doua oară din credinţa care-l mai lega de cer. Altă cale nu există decât cea care este compatibilă cu istoria, structura şi dimensiunile constitutive ale sufletului omenesc. Această cale e credinţa în Dumnezeu. Ruperea de Dumnezeu a dus la dezumanizare, la animalizare deci (vedeţi definiţiile zoologice date omului de diverse ştiinţe şi filosofii secularizante), sau cum zice N. Berdiaev mai ascuţit, la bestializare şi apoi la divinizarea bestiei, blasfemia şi idolatria supremă, evidentă în narcisismul exacerbat contemporan, american în special. Din acest non-sens, credinţa dătătoare de sens, de demnitate, apare ca unica soluţie. Când Pico della Mirandola scrie cartea sa Despre demnitatea omului (De hominis dignitate), el aşează credinţa în Dumnezeu la temelia acestei demnităţi. Şi el este confirmat în mesajul său de un impresionant cortegiu de filosofi, teologi, psihologi, sociologi, savanţi din domeniul ştiinţelor exacte, din societatea contemporană.

26. Este poetul „deasupra realităţii” sau este chiar conştiinţa realităţii ? În ale cui cuvinte locuieşte poetul ? Care este marele cuvânt pe care – din gelozie – nu-l oferiţi lumii ?

Cred că poetul, în calitatea lui profetică este conştiinţa realităţii. Deasupra realităţii este numai Dumnezeu. Poetul locuieşte în cuvântul divin. De acolo îşi ia statutul profetic şi autoritatea. Nu ofer lumii cuvântul care nu mi s-a dat sau pe care încă nu l-am descoperit. Deci nu din gelozie. La poet nu există gelozie. Aceasta este contrară condiţiei poetice. George Enescu definea pe creator, pe geniu ca fiind acel om care oferă lumii întregi ceea ce Dumnezu i-a încredinţat numai lui.