THEODOR DAMIAN

Daca Invierea Domnului este un act extraordinar, atunci groapa este ordinara. Este ordinara si pentru ca decaderea si caderea noastra indica o groapa comuna, o stare a noastra a tuturor, si pentru ca s-a prelungit si se prelungeste in timp din generatie in generatie, si mai ales pentru complacerea in ea, chiar si dupa realizarea inadecvarii ei la adevarata noastra conditie existentiala.

Starea de groapa ce ne caracterizeaza se aseamana cu pestera din filosofia lui Platon. Vine cineva si spune: iesiti afara de acolo, voi nu tineti de acest loc, va inselati cu privire la voi insiva si la locul unde traiti, si este gonit, ucis cu pietre, rastignit.

Intr-adevar, omul este o fiinta adaptabila, se invata cu de toate, chiar si cu raul, cu intunericul, si mai ales cand nu este singur, ci sunt si altii ca el, si cu el, anormalul incepe sa i se para normal. Avea dreptate un Sfant Parinte care zicea ca, intr-o zi, lumea va innebuni. Si atunci va veni unul care n-a innebunit si le va zice celorlalti: voi sunteti anormali, treziti-va! Atunci il vor prinde si-l vor ocari, si-l vor bate, si vor zice unii catre altii: iata unul care este anormal, care nu-i ca noi. Pe acela il vor da afara, iar ei vor ramane in groapa.

Noroc ca exista ceva in om mai adanc decat el insusi, cum ar zice Fericitul Augustin, care nu se adapteaza. Intr-un fel, si Nietzsche explica acest lucru in alt context, cand vorbeste despre transformarea instinctului animalic in constiinta umana, in decursul evolutiei omului, care instinct, desi transformat in constiinta, nu moare de tot, ci mai pastreaza ceva din sine in noua sa ipostaza si-i da de lucru in permanenta constiintei. Asa cum unele caracteristici primordiale ale acestui instinct nu pot fi amutite (ci raman mai degraba asmutite) indiferent de forma pe care o ia in timp, tot asa omul cu chipul lui Dumnezeu, doar intunecat, dar nedistrus in adancul adancului fiintei lui.

Noroc ca exista ceva in om mai adanc decat el insusi. Chipul lui Dumnezeu in om anunta inceputul mantuirii omului chiar inainte de marea cadere.

Si totusi, starea de groapa a conditiei noastre prezente este lucrul cel mai ingrijorator, mai ales cand, invatandu-se cu ea, omul isi face groapa confortabila, incat nici nu o mai realizeaza si, in consecinta, nu vrea sa iasa din ea. Evident, insa, groapa e groapa, ea indica si implica intuneric si cadere, limitare si legare, lipsa de libertate, durere si moarte.

Groapa este un fel de mormant sau chiar mormant, adica loc al stricaciunii, al lacrimilor pentru despartirea de cei dragi (fapt ce reflecta despartirea omului de Dumnezeu prin pacatul originar al neascultarii), uneori al fricii legate de directia pe care o ia sufletul dupa moarte, al spaimei de ireversibil.

Iata insa ca odata cu venirea Mantuitorului Hristos in lume omenirii i se pune in fata o altfel de groapa: groapa lui Lazar, prefigurare si precedent al mormantului Domnului, ambele golite, devenite salasuri ale Invierii.

Mantuitorul Hristos vine in Betania, pe drumul spre patima sa cea de bunavoie, se opreste in fata gropii lui Lazar, prietenul sau cel mort de patru zile si rosteste cu emotie dumnezeiestile cuvinte: “Lazare, vino afara!” La chemarea aceasta extraordinara minunea s-a produs, lumea a inghetat de spaima si bucurie, groapa insasi s-a cutremurat, asa cum peste cateva zile numai, la Invierea Domnului iadul s-a cutremurat, cum zice frumos Sfantul Ioan Gura de Aur, “pentru ca s-a pradat”, “pentru ca s-a stricat”, “pentru ca s-a batjocorit”, “pentru ca s-a surpat”.

Niciodata nu s-au rostit cuvinte mai emotionante, mai puternice si mai infricosatoare ca acestea rostite de Iisus la groapa prietenului Sau! Chemarea “Lazare, vino afara!”, a cutremurat, nu numai groapa, dar pamantul din temelii, asa cum avea sa se cutremure la marele moment al patimii, cand Hristos si-a dat duhul pe cruce, cand pamantul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt in doua si trupurile mortilor au inviat, cand iadul s-a infricosat pana in adancurile lui, caci moartea lui Iisus prevestea ajungerea Lui acolo ca biruitor al mortii si stapan al acesteia, ca stapan al vietii ce mergea spre locasul mortii cu moartea pe moarte calcand.

Groapa lui Lazar si invierea sa sunt, intr-adevar, o anticipare si o inainte-confirmare a mormantului gol al Domnului Hristos vazut de femeile mironosite si de ucenici si a Invierii Lui. Asa cum dupa moarte exista speranta in mantuire, in ajungerea in Imparatia lui Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, tot astfel odata cu Invierea Mantuitorului, groapa nu mai inseamna culmea durerii si a disperarii pentru ireversibilitate, nu mai reprezinta locul ultim al existentei noastre si al stricaciunii, punctul final al pelerinajului existential, ci devine loc al sperantei, al transparentei, al plamadirii vietii, al paradoxului.

Insa pentru ca groapa Invierii Domnului sa schimbe semnificatia gropii noastre celei de toate zilele este nevoie ca darul lui Dumnezeu facut lumii in Invierea Fiului Sau sa fie primit de lume, sa fie impropriat, asumat cu maxima grija si responsabilitate. Dumnezeu nu ne mantuieste ca pe niste obiecte, ci doreste colaborarea si efortul nostru. Mantuirea este lucrare sinergetica. Pentru ca omul sa aiba parte de Invierea lui Hristos are nevoie ca, mai intai, sa-L urmeze, iar urmarea inseamna cruce, fara de care nu este Inviere, iar crucea e renuntare, nu lipsita de durere, la eul acumulat in existenta noastra in groapa, si redescoperirea eului autentic, cel dat noua de Dumnezeu. Eul acumulat in starea de groapa este ca un balast cimentat peste adevaratul eu, ori balastul nu poate fi inviat. Descoperirea persoanei autentice in noi insine e ca un fel de descojire, ca o dare pe razatoare. Aceasta este lepadarea de sine si de aceea ea reprezinta un proces dureros; este ca un pelerinaj de la noi spre noi insine, in care vrem si nu vrem, stim, dar nu facem, unde eul acumulat sta impotriva celui adevarat. De aceea are dreptate poetul cand zice: “Acesta-mi pare lucrul cel mai greu/ Fereasca-ma de mine Dumnezeu”.

Lepadarea de sine, de acumularile gropii poate aminti de cineva care se afla intr-o nenorocire si uita de toate cate are, si vrea sa-si salveze doar viata. Esentialul. Restul nu mai conteaza. Uneori, nenorocirea te face realist dintr-odata si te ajuta sa deosebesti esentialul de balast. Uneori ne trebuie o amenintare cu moartea, o trecere a unui pustiu sau o pustiire pentru a ne trezi la viata, pentru a o dori. Asa cum trebuie sa-ti fie dor de viata pentru a o trai din plin, la fel trebuie sa-ti fie dor de Inviere pentru a avea parte de ea, deci trebuie sa-ti fie dor de Iisus cel inviat, cel ce ne trece “de la moarte la viata, si de pe pamant la cer”; El este luntrasul care ne trece de pe un taram pe altul, iar luntrea este Biserica. Si cu toate ca a fi in Biserica (cea luptatoare), inseamna a fi inca pe valuri, cel putin avem incredintarea ca suntem in corabia care ne trebuie si cu carmaciul de care avem nevoie, singurul, adevaratul carmaci.

* * *

Invierea Domnului inradacinata in lemnul crucii, creste ca un pom al vietii din insusi lacasul mortii, groapa, mormantul Mantuitorului, fulgerand cu radacinile sale adancurile iadului, iar cu ramurile coroanei acoperind lumea si oferind tuturor merele mantuirii. Astfel, Invierea Domnului devine un “mar de langa drum si fara gard”, in ale carui ramuri “poame rosii ard”, si la care toti oamenii sunt chemati sa ia fara sfiala, cum zice mai departe poetul sau cum ne indeamna insusi Domnul cel inviat: “Luati, mancati, acesta este trupul meu” (Matei 26, 26) sau mai inainte psalmistul: “gustati si vedeti ca bun este Domnul” (Psalm 33, 8).

Acestea sunt cuvintele de indemn scrise pe fiecare fruct care se da pentru viata lumii, echivalente cu cealalta chemare adresata de Iisus in fata gropii prietenului sau: “Lazare, vino afara!”

Invierea Domnului ca un fruct rodeste mereu in pomul dragostei lui Dumnezeu pentru om. Ea reprezinta pentru noi chemarea neincetata pentru iesirea din groapa necredintei, a indiferentei, a ignorantei si arogantei in care am intepenit confortabil, la urmarea lui Hristos in parallel cu calatoria de la noi spre noi insine, cei din adanc, acolo unde se afla lumina si adevarul. Aflandu-le pe acestea, vom trai cu fata spre Inviere, avansand spre ea in fiecare zi tot mai mult si marturisind neincetat, cu bucurie si entuziasm, ca

“Hristos a inviat/ Cu adevarat a inviat!”

Pr. Prof. Dr. THEODOR DAMIAN