THEODOR DAMIAN

Eu m-am expatriat la vârsta de 14 ani când am plecat de la Botoşani, în mijlocul copilăriei aş zice, la seminar la Neamţ, la mănăstire. N-am vrut acest lucru. Cu toate consecinţele acestui exil, absolut extraordinare, neprevăzute de mine, atunci am simţit dezrădăcinarea şi am încercat să prind rădăcină în loc străin, ca un copac cu două sau mai multe rădăcini (ca orice copac), cel puţin două mari, una – cea care mă ţinea ancorat acasă la Botoşani, a doua, cea nouă care mă ancora şi mă lega dincolo de frustrarea trăită mult timp, în mod irevocabil de noua mea patrie, Mănăstirea Neamţului, geografic vorbind, şi mănăstirea, în general, mental, şi senti-mental (!). Strămutarea ulterioară la Bucureşti n-a mai fost un exil pentru că Bucureştiul l-am visat şi dorit. Şi nici dezrădăcinare nu prea a fost pentru că – dacă a fost – ea n-a depăşit în nici un caz drama primeia menţionate. Dar nu, plecarea la Bucureşti, am văzut-o atunci ca pe o izbăvire, deci n-a fost o dramă. Apoi mi-am dorit tot timpul să plec, să călătoresc, să cunosc. După călătorii de amploare în Europa şi în Israel, am avut şansa să vin în America. Acum răspunsul la întrebarea: „Când v-aţi expatriat în America – unde aţi plecat?“ apare simplu şi clar. Pe de o parte, m-am expatriat şi nu m-am expatriat pentru că am plecat din România dar n-am plecat de acolo; am cetăţenie americană dar am păstrat-o pe cea română, trăiesc în America dar sunt legat cu zeci de rădăcini de România, iar pe de altă parte, am venit într-un alt loc la care am visat îndelung, cu talpa picioarelor arzând şi cu dorul de ducă purtat în suflet vreme multă. Nu mi se aplică cuvintele Veronicei Micle către Eminescu: „Ai plecat mânat de dor/ şi te-ai dus tot înainte/ De cumplitul meu amor/ Nu ţi-ai mai adus aminte.“ Am plecat mânat de dor, da, numai că „dusul“ meu a fost înainte şi înapoi, un dus-întors, un întors la care deja gândeşti în timp ce te duci, un dus pe care-l faci lăsând statui de sare-n urma ta, umbrele tale întrupate şi transformate în statui, cu viaţa şi sufletul în ele îngheţate că pleci, dar dezgheţându-se cu fiecare întoarcere şi inundându-ţi revenirea, făcându-te să vii copleşit şi să respiri sub cerul ţării tale copleşit, să-ţi revezi locurile şi prietenii copleşit. Acesta este adevăratul sentiment ce mă încearcă de fiecare dată când vin, când stau şi când plec de acasă.

Dar copleşirea este un fel de „prea plin“. Şi ca să trăieşti cu prea-plinul, şi în el, e o binecuvântare, un privilegiu. De aceea la întrebarea „unde am venit“, răspunsul este: „în prea plin, în copleşire“. N-am venit atât într-un loc cât într-o stare. De aceea n-am linişte o clipă dar am bucurie tot timpul.

Rădăcinea mea de ţară, ţărănească, ce mă leagă de oraşul natal, este mai puternică şi solidă decât dacă, poate, aş fi rămas acolo. În sensul scormonirii, al frământării, al conştientizării. Eu sunt un râu cu albii suprapuse, cu ape care curg înainte şi înapoi ca Iordanul în ziua de Bobotează, sunt ca Dresleuca, pârâul oraşului natal vărsându-se prin dedesubturi în râul Menecaduzei sau în fluviul Hudson de la gura Atlanticului, sau mai degrabă – dacă e după sum simt, căci şi asta e o realitate importantă – sunt fluviul Desleuca de la marginea Botoşanilor vărsându-se învolburat în apele cuminţi ale pârâului Hudson ce spală partea de vest a New Yorkului…

Visurile m-au durut tot timpul. Şi mă dor şi acum. Mai ales când le visez. Şi sunt un visător incurabil. Dar fără vise n-aş fi făcut nimic. Acesta e procesul: întâi visez şi apoi trag cu săgeţile. Până nimeresc. Rar de tot se întâmplă fie să mi se termine tolba şi să nu mai vreau s-o încarc, fie să mă retrag din vis. Eram copil când am citit prima data Cyrano de Bergerac. Mi-aduc aminte şi acum: „E-nălţător să îţi alegi un ţel/ şi-apoi trecând prin foc s-ajungi la el.“ Acesta a fost un fel de motto al meu mai ales în perioada adolescenţei. Nu poţi să treci prin foc şi să nu te arzi un pic. Asta e preţul, dar merită. Te uiţi la rănile tale ca la un palmares. Am fost un norocos, şi sunt. Binecuvântat de Dumnezeu. Toate marile mele visuri s-au împlinit. La nivel personal, familial, profesional, pe multiple planuri. Am şi acum vise şi mă dor, dar ţintesc cu încăpăţânare. Sunt de acord cu Radu Gyr că „adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis“. Totuşi, uneori trebuie să distingi între vis şi ispită. Când depistezi că un vis a fost de fapt o ispită, şi poţi să discerni lucrul acesta după primele sute de metri de luptă, când vezi în ce direcţie te angajează aceasta, e mai bine să renunţi şi să te pui din nou la visat. Mai este o filosofie despre vise, aceea a Sfinţilor Părinţi. Ei se fereau de vedenii, în general. Se rugau să nu le aibă căci nu-şi permiteau să piardă nici măcar câteva sute de metri când eventual ar fi descoperit că visul era, de fapt, o ispită, căci diavolul se poate transforma în înger strălucitor pentru a da autoritate vedeniei. Iată însă că ne ducem într-o altă direcţie. Vorbeam de visul ca ţel, iar acum am dat peste visul ca dulce legănare a minţii, deşi ele sunt şi legate căci atunci când ţelul pe prinde şi devine obsesia ta cea de toate zilele, el va fi şi aceea de toate nopţile. Revista Lumină Lină/ Gracious Light o public cu sacrificii mari. Mulţumesc tuturor ce l-au spus pentru cuvântul bun despre ea. Lucrăm la ea voluntar, eu şi soţia mea Claudia, care face toată munca tehnică, de tehnoredactare, ilustrare (chiar şi culegere de texte şi corectură în unele cazuri). Ea este cea care, în mod concret pune revista pe dischetă sau CD, gata de a merge la tipografie. Eu, ca director şi Mihaela Albu, ca redactor-şef, decidem asupra profilului, economiei revistei şi materialelor. Anca Stuparu Cassablanca şi Gellu Dorian ne ajută în alte aspecte ale acestei munci, iar problema cea mai grea, finanţarea ei, vine în proporţie de 90% din buzunarul meu, care nu sunt economic stabil, orişicum. Noroc că n-am probleme în familie pe tema asta şi că trăim în permanenţă cu speranţa într-o soluţie. Cenaclul literar „Mihai Eminescu“ este un fel de miracol în viaţa spirituală a românilor americani. Din 1993, când l-am înfiinţat, ne întrunim cu regularitate la fiecare două săptămâni, cu excepţia vacanţelor de vară, Paşti şi Crăciun. La început eram axaţi pe lecturi din scriitori români clasici şi contemporani, şi pe comentarii, dar şi pe prezentări de carte ale diferitor autori români din USA şi România. Mai târziu l-am avut ca redactor-şef la revistă şi la cenaclu pe prietenul M.N. Rusu, autoritarul critic şi istoric literar, care a dat un nou impuls activităţilor literare. Apoi a venit în echipă ca redactor şef la revistă şi la cenaclu Mihaela Albu de la Columbia University, cu care lucrez în prezent şi care a pus amprenta personalităţii ei creatoare pe munca ce-o facem aici cu dăruire. Tot în cenaclu, dar şi la Biserica „Sf. Ap.Petru şi Pavel“, organizăm comunitar tot felul de sărbători (aniversări, comemorări de evenimente din istoria şi cultura naţională) de amploare, simpozioane, conferinţe academice, baluri, hramuri, în frecvenţă de aproape câte un eveniment pe lună. Da, adevărat centru cultural unde străluceşte frumuseţea sufletului românesc. Felul cum membrii comunităţii româno-americane văd grupul pe care ei îl constituie diferă de la om la om. Există, în general, două tendinţe. Una – de a vedea comunitatea ca dezbinată, alta – de a o vedea unită. Bârfele, concurenţele, certurile, sunt probabil temeiul pentru opţiunea legată de dezbinare. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere. Trăiesc nu numai între români, dar zilnic şi printre americani, mai ales datorită catedrei de filosofie şi etică de la Colegiul Metropolitan din New York unde predau din 1992. Ce văd la români, văd şi la americani. Dar nu-i aud pe americani vehiculând cuvântul „dezbinare“ pentru a caracteriza societatea americană, aşa cum îl aud la români. Probleme între oameni există în toate naţiile, în ţările de baştină ca şi în emigraţie. Eu am spus-o mereu. Pentru a caracteriza o comunitate nu ne uităm la aspectele individuale ale sistemului, ci la tendinţele generale. Ori tendinţa generală trebuie să fie unitatea, adunarea laolaltă. Chiar cei ce vorbesc de „dezbinare“ o fac cu nostalgia unităţii în suflet. Dar dacă ne uităm la câteva constante ale comunităţii: frecvenţa la biserici, la restaurante, la locurile culturale, cum ar fi cenaclul nostru, Institutul român şi altele, magazinele româneşti, vedem că lumea curge într-acolo. Dacă luăm doar cazul bisericilor, zece ortodoxe în New York, vedem că frecvenţa este foarte bună, şi nu accidental ci săptămânal. Deci oamenii nu fug unii de alţii, ci se apropie unii de alţii. La fel, restaurantele româneşti sunt pline. Şi celelalte locuri de întâlnire, cum am spus. Eu cred că avem la New York o comunitate românească excelentă. Nu împărtăşesc scepticismul lui Cioran cu privire la „neparticiparea la istorie“. Numai în anii de când sunt eu în America (din 1988) pot aduce mărturie despre cât de multă istorie au făcut compatrioţii noştri.