THEODOR DAMIAN

Starea de groapă ce ne caracterizează se aseamănă cu peştera din filosofia lui Platon. Vine cineva şi spune: ieşiţi afară de acolo, voi nu ţineţi de acest loc, vă înşelaţi cu privire la voi înşivă şi la locul unde trăiţi, şi este gonit, ucis cu pietre, răstignit.

Într-adevăr, omul este o fiinţă adaptabilă, se învaţă cu de toate, chiar şi cu răul, cu întunericul, şi mai ales când nu este singur, ci sunt şi alţii ca el, şi cu el, anormalul începe să i se pară normal. Avea dreptate un Sfânt Părinte care zicea că, într-o zi, lumea va înnebuni. Şi atunci va veni unul care n-a înnebunit şi le va zice celorlalţi: voi sunteţi anormali, treziţi-vă! Atunci îl vor prinde şi-l vor ocărî, şi-l vor bate, şi vor zice unii către alţii: iată unul care este anormal, care nu-i ca noi. Pe acela îl vor da afară, iar ei vor rămâne în groapă.

Noroc că există ceva în om mai adânc decât el însuşi, cum ar zice Fericitul Augustin, care nu se adaptează. Într-un fel, şi Nietzsche explică acest lucru în alt context, când vorbeşte despre transformarea instinctului animalic în conştiinţa umană, în decursul evoluţiei omului, care instinct, deşi transformat în conştiinţă, nu moare de tot, ci mai păstrează ceva din sine în noua sa ipostază şi-i dă de lucru în permanenţă conştiinţei. Aşa cum unele caracteristici primordiale ale acestui instinct nu pot fi amuţite (ci rămân mai degrabă asmuţite) indiferent de forma pe care o ia în timp, tot aşa omul cu chipul lui Dumnezeu, doar întunecat, dar nedistrus în adâncul adâncului fiinţei lui.

Noroc că există ceva în om mai adânc decât el însuşi. Chipul lui Dumnezeu în om anunţă începutul mântuirii omului chiar înainte de marea cădere.

Şi totuşi, starea de groapă a condiţiei noastre prezente este lucrul cel mai îngrijorător, mai ales când, învăţându-se cu ea, omul îşi face groapa confortabilă, încât nici nu o mai realizează şi, în consecinţă, nu vrea să iasă din ea. Evident, însă, groapa e groapă, ea indică şi implică întuneric şi cădere, limitare şi legare, lipsă de libertate, durere şi moarte.

Groapa este un fel de mormânt sau chiar mormânt, adică loc al stricăciunii, al lacrimilor pentru despărţirea de cei dragi (fapt ce reflectă despărţirea omului de Dumnezeu prin păcatul originar al neascultării), uneori al fricii legate de direcţia pe care o ia sufletul după moarte, al spaimei de ireversibil.

Iată însă că odată cu venirea Mântuitorului Hristos în lume omenirii i se pune în faţă o altfel de groapă: groapa lui Lazăr, prefigurare şi precedent al mormântului Domnului, ambele golite, devenite sălaşuri ale Învierii.

Mântuitorul Hristos vine în Betania, pe drumul spre patima sa cea de bunăvoie, se opreşte în faţa gropii lui Lazăr, prietenul său cel mort de patru zile şi rosteşte cu emoţie dumnezeieştile cuvinte: “Lazăre, vino afară!” La chemarea aceasta extraordinară minunea s-a produs, lumea a îngheţat de spaimă şi bucurie, groapa însăşi s-a cutremurat, aşa cum peste câteva zile numai, la Învierea Domnului iadul s-a cutremurat, cum zice frumos Sfântul Ioan Gură de Aur, “pentru că s-a prădat”, “pentru că s-a stricat”, “pentru că s-a batjocorit”, “pentru că s-a surpat”.

Niciodată nu s-au rostit cuvinte mai emoţionante, mai puternice şi mai înfricoşătoare ca acestea rostite de Iisus la groapa prietenului Său! Chemarea “Lazăre, vino afară!”, a cutremurat, nu numai groapa, dar pământul din temelii, aşa cum avea să se cutremure la marele moment al patimii, când Hristos şi-a dat duhul pe cruce, când pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt în două şi trupurile morţilor au înviat, când iadul s-a înfricoşat până în adâncurile lui, căci moartea lui Iisus prevestea ajungerea Lui acolo ca biruitor al morţii şi stăpân al acesteia, ca stăpân al vieţii ce mergea spre locaşul morţii cu moartea pe moarte călcând.

Groapa lui Lazăr şi învierea sa sunt, într-adevăr, o anticipare şi o înainte-confirmare a mormântului gol al Domnului Hristos văzut de femeile mironosiţe şi de ucenici şi a Învierii Lui. Aşa cum după moarte există speranţă în mântuire, în ajungerea în Împărăţia lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos, tot astfel odată cu Învierea Mântuitorului, groapa nu mai înseamnă culmea durerii şi a disperării pentru ireversibilitate, nu mai reprezintă locul ultim al existenţei noastre şi al stricăciunii, punctul final al pelerinajului existenţial, ci devine loc al speranţei, al transparenţei, al plămădirii vieţii, al paradoxului.

Însă pentru ca groapa Învierii Domnului să schimbe semnificaţia gropii noastre celei de toate zilele este nevoie ca darul lui Dumnezeu făcut lumii în Învierea Fiului Său să fie primit de lume, să fie impropriat, asumat cu maximă grijă şi responsabilitate. Dumnezeu nu ne mântuieşte ca pe nişte obiecte, ci doreşte colaborarea şi efortul nostru. Mântuirea este lucrare sinergetică. Pentru ca omul să aibă parte de Învierea lui Hristos are nevoie ca, mai întâi, să-L urmeze, iar urmarea înseamnă cruce, fără de care nu este Înviere, iar crucea e renunţare, nu lipsită de durere, la eul acumulat în existenţa noastră în groapă, şi redescoperirea eului autentic, cel dat nouă de Dumnezeu. Eul acumulat în starea de groapă este ca un balast cimentat peste adevăratul eu, ori balastul nu poate fi înviat. Descoperirea persoanei autentice în noi înşine e ca un fel de descojire, ca o dare pe răzătoare. Aceasta este lepădarea de sine şi de aceea ea reprezintă un proces dureros; este ca un pelerinaj de la noi spre noi înşine, în care vrem şi nu vrem, ştim, dar nu facem, unde eul acumulat stă împotriva celui adevărat. De aceea are dreptate poetul când zice: “Acesta-mi pare lucrul cel mai greu/ Ferească-mă de mine Dumnezeu”.

Lepădarea de sine, de acumulările gropii poate aminti de cineva care se află într-o nenorocire şi uită de toate câte are, şi vrea să-şi salveze doar viaţa. Esenţialul. Restul nu mai contează. Uneori, nenorocirea te face realist dintr-odată şi te ajută să deosebeşti esenţialul de balast. Uneori ne trebuie o ameninţare cu moartea, o trecere a unui pustiu sau o pustiire pentru a ne trezi la viaţă, pentru a o dori. Aşa cum trebuie să-ţi fie dor de viaţă pentru a o trăi din plin, la fel trebuie să-ţi fie dor de Înviere pentru a avea parte de ea, deci trebuie să-ţi fie dor de Iisus cel înviat, cel ce ne trece “de la moarte la viaţă, şi de pe pământ la cer”; El este luntraşul care ne trece de pe un tărâm pe altul, iar luntrea este Biserica. Şi cu toate că a fi în Biserică (cea luptătoare), înseamnă a fi încă pe valuri, cel puţin avem încredinţarea că suntem în corabia care ne trebuie şi cu cârmaciul de care avem nevoie, singurul, adevăratul cârmaci.

* * *

Învierea Domnului înrădăcinată în lemnul crucii, creşte ca un pom al vieţii din însuşi lăcaşul morţii, groapa, mormântul Mântuitorului, fulgerând cu rădăcinile sale adâncurile iadului, iar cu ramurile coroanei acoperind lumea şi oferind tuturor merele mântuirii. Astfel, Învierea Domnului devine un “măr de lângă drum şi fără gard”, în ale cărui ramuri “poame roşii ard”, şi la care toţi oamenii sunt chemaţi să ia fără sfială, cum zice mai departe poetul sau cum ne îndeamnă însuşi Domnul cel înviat: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu” (Matei 26, 26) sau mai înainte psalmistul: “gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalm 33, 8).

Acestea sunt cuvintele de îndemn scrise pe fiecare fruct care se dă pentru viaţa lumii, echivalente cu cealaltă chemare adresată de Iisus în faţa gropii prietenului său: “Lazăre, vino afară!”

Învierea Domnului ca un fruct rodeşte mereu în pomul dragostei lui Dumnezeu pentru om. Ea reprezintă pentru noi chemarea neîncetată pentru ieşirea din groapa necredinţei, a indiferenţei, a ignoranţei şi aroganţei în care am înţepenit confortabil, la urmarea lui Hristos în parallel cu călătoria de la noi spre noi înşine, cei din adânc, acolo unde se află lumina şi adevărul. Aflându-le pe acestea, vom trăi cu faţa spre Înviere, avansând spre ea în fiecare zi tot mai mult şi mărturisind neîncetat, cu bucurie şi entuziasm, că “Hristos a înviat/ Cu adevărat a înviat!”