Şi nici dezrădăcinare nu prea a fost pentru că – dacă a fost – ea n-a depăşit în nici un caz drama primeia menţionate. Dar nu, plecarea la Bucureşti, am văzut-o atunci ca pe o izbăvire, deci n-a fost o dramă. Apoi mi-am dorit tot timpul să plec, să călătoresc, să cunosc. După călătorii de amploare în Europa şi în Israel, am avut şansa să vin în America. Acum răspunsul la întrebarea: „Când v-aţi expatriat în America – unde aţi plecat?“ apare simplu şi clar. Pe de o parte, m-am expatriat şi nu m-am expatriat pentru căt>>>>>

Deci prin Cuvânt, căci fără El „nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut“. De aceea omul cuvântă. Problema este că există cuvânt şi anti-cuvânt. Depinde din ce parte cuvintezi. Eu scriu din partea şi din cauza pustiei. Nu a celei meontice ci a celei eontice. Îmi place eonul că e bun foarte. Eonul eonului însă este şi mai frumos. Kairos. Kairos contra Cronos. Cronosul distruge pustia. Noroc că ea se mută în Kairos. Şi eu după ea. Mă ţine obligaţia aici şi dorinţa acolo. Pustia este locul unde Dumnezeu te duce ca să vorbească inimii tale. Şi ceea ce auzi aceea mărturiseşti apoi. Acesta este scrisul. Asta e cuvântarea dinspre Cuvânt. Scrisul este un fenomen acustic.

Esenţa lui e bazată pe auzire, cum spunea marele Pavel: „Credinţa vine din auzite“. Chiar şi din auzirea interioară. Auzit-am, pentru aceea am grăit.

Pustia este meta-cuvântul. Esenţa cuvântului>>>>>

Eu m-am expatriat la vârsta de 14 ani când am plecat de la Botoşani, în mijlocul copilăriei aş zice, la seminar la Neamţ, la mănăstire. N-am vrut acest lucru. Cu toate consecinţele acestui exil, absolut extraordinare, neprevăzute de mine, atunci am simţit dezrădăcinarea şi am încercat să prind rădăcină în loc străin, ca un copac cu două sau mai multe rădăcini (ca orice copac), cel puţin două mari, una cea care mă ţinea ancorat acasă la Botoşani, a doua, cea nouă care mă ancora şi mă lega dincolo de frustrarea trăită mult timp, în mod irevocabil de noua mea patrie, Mănăstirea Neamţului, geografic vorbind, şi mănăstirea, în general, mental, şi senti-mental (!).

Strămutarea ulterioară la Bucureşti n-a mai fost un exil pentru că Bucureştiul l-am visat şi dorit. Şi nici dezrădăcinare nu prea a fost pentru că – dacă a fost – ea n-a depăşit în nici un caz drama primeia menţionate.

Dar nu, plecarea la Bucureşti, am văzut-o atunci ca pe o izbăvire, deci n-a fost o dramă. Apoi mi-am dorit tot timpul să plec, să călătoresc, să cunosc.

Aveam un unchi la Braşov care călătorea mult în afara ţării şi care ne fascina cu povestirile lui când se întorcea. Apoi sora mea mai mare a fost în excursie în ţările socialiste şi povestirile ei m-au fascinat de asemenea.

Pasiunea mea pentru a călători şi a vedea nu putea decât creşte în intensitate în acest context. Cum frumos spune o prietenă pe care-o cunoscusem la cenaclul “G. Bacovia” din Bucureşti şi pe care am redescoperit-o în Geneva şi a devenit membră a cenaclului literar “M. Eminescu” înfiinţat de mine la Lausanne. E vorba de poeta Elena Iupceanu Tomescu care vorbind despre destinul ei de călătoare scrie într-un poem: “Mă arde, mă arde talpa picioarelor cum arde cearceaful fecioarelor.” Mi-a plăcut mult acest vers pentru că mi s-a potrivit.

Am nutrit în mine dorinţa de călătorie cu încăpăţânare statornică. Când n-am putut pleca în afară, ca student, în vacanţe, munceam pe jumătate de timp să-mi fac bani şi cealaltă jumătate călătoream extensiv – circuite cu CFR-ul.

Pentru că mi l-am dorit aşa de mult de aceea mi s-a împlinit visul, vorba lui Victor Eftimiu într-un vers din Cocoşul negru: “Şi-un dor purtat în suflet o vreme-ndelungată/ Oricât l-ar paşte moartea nu moare niciodată/ Şi urcă, creşte, scoale, se-nalţă, pare stins/ Dar iarăşi izbucneşte şi urcă reînvins/ Ca flacăra ce arde, ca apa, ca izvorul/ Ce sparge stânca tare, aşa învinge dorul.”

Apoi am plecat şi eu în excursie în ţările socialiste, ahtiat să văd locurile pe care le ştiam deja din lecturi. După aceea am câştigat concusul pentru o bursă de studii doctorale oferită în Elveţia de Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva. Acela a fost botezul cu foc. Marea împlinire şi marea schimbare.

Plecarea în Elveţia unde am stat patru ani pentru studii (la Institutul Ecumenic de la Bossey şi la Universitatea din Lausanne) dar unde am înfiinţat şi o parohie românească (“Sf. Trei Ierarhi”), un cenaclu, pomenit mai sus, şi o revistă (Adusu-mi-am aminte), n-am considerat-o ca exil – ca şi cazul Bucureşti – pentru că am dorit-o atât de mult. O nouă rădăcină creştea aici care alimenta fructele unei noi experienţe de viată ce nu era însă de loc în detrimentul rădăcinii ce mă lega de locul natal. Ca şi acum de altfel.

După călătorii de amploare în Europa şi în Israel, am avut şansa să vin în America. Acum răspunsul la întrebarea iniţială: “Când v-aţi expatriat în America – unde aţi plecat?” apare simplu şi clar: Pe de o parte, m-am expatriat şi nu m-am expatriat pentru că am plecat din România dar n-am plecat de acolo, am cetăţenie americană dar am păstrat-o pe cea română, trăiesc în America dar sunt legat cu zeci de rădăcini de România, iar pe de altă parte, am venit într-un alt loc la care am visat îndelung, cu talpa picioarelor arzând şi cu dorul de ducă purtat în suflet vreme multă. Nu mi se aplică cuvintele Veronicei Micle către Eminescu: “Ai plecat mânat de dor/ Şi te-ai dus tot înainte/ De cumplitul meu amor/ Nu ţi-ai mai adus aminte.”

Am plecat mâncat de dor, da, numai că dusul meu a fost înainte şi înapoi, un dus-întors, un întors la care deja gândeşti în timp ce te duci, un dus pe care-l faci lăsând statui de sare-n urma ta, umbrele tale întrupate şi transformate în statui, cu viaţa şi sufletul în ele îngheţate că pleci, dar dezgheţându-se cu fiecare întoarcere şi inundându-ţi revenirea, făcându-te să vii copleşit şi să respiri sub cerul ţării tale copleşit, să-ţi revezi locurile şi prietenii copleşit. Acesta este adevăratul sentiment ce mă încearcă de fiecare dată când vin, când stau şi când plec de acasă.

Dar copleşirea este un fel de prea plin. Şi ca să trăieşti cu prea plinul şi în el e o binecuvântare, un privilegiu. De aceea la întrebarea unde am venit, răspunsul este, în prea plin, în copleşire. N-am venit atât într-un loc cât într-o>>> continuarea aici >>>

Ochiul meu pătrunde genunea

şi-şi face sălaş în pântecul ei

acolo unde izvorăşte miere şi lapte

şi eşti aproape

şi nu poţi sa bei

şi totuşi>>>>>

=================================================================

“STIHIRI CU STANJENEI “-pagini de antologie

Nu putem cumpăra Învierea

Toţi avem nevoie de Înviere

pentru că toţi suntem în captivitate egipteană

pentru că toţi trăim

în preajmă

cu îngerul întunericului

cu frica de aripa lui grea

ce ameninţă pe întâii noştri născuţi

pe ceilalţi născuţi ai noştri

pe noi înşine

Toţi avem nevoie de Înviere

pentru că toţi trăim cu faraonul în spate

înghesuindu-ne înspre imposibila mare

Unde vom fugi de mânia cea dinapoi?

Şi iată

marea cea imposibiliă devine posibilă

iată valurile-i tulburi despicându-se

încătuşat

iată Paştile înaintea noastră

şi noi în Paşti

de la moarte la viaţă

de la ură la dragoste

de la noi la Dumnezeu

de la mine până la tine

topind gheaţa în care eram ţinuţi

dezgheţând cuvântul din inimă

şi pe Dumnezeu din cuvânt.>>>>

(…) Theodor Damian scrie o poezie simbiotică, rezultat al unui misticism bine dozat în coabitare cu filosofiilc lumii de rând, ajungând astfel la o poezie de o originalitate frapantă (…) care dezvăluie clar pro­filul unui poet rafinat în spiritul esenţelor estetice.“

Gellu Dorian, „Plus. Theodor Damian“, în Convorbiri literare, august 1999

„Poet în adevărata putere a Cuvântului dintâi, preotul Theodor Damian scrie şi publică cu măsură, exigent cu sine (…). Lumina cuvântului (…) se constituie în totalitatea sa ca o meditaţie asupra existenţei în raport cu rostirea care ezită între a spune adevărul şi a minţi. (…) Un Nichifor Crainic, un Radu Gyr, un Vasile Voiculescu, un Tudor Arghezi sau un Sandu Tudor au demonstrat că poezia autentică poate coabita cu orto­doxia, având chiar rezultate benefice în plan estetic. De ce nu am saluta prezenţa în acest spaţiu spiritual a preotului poet Theodor Damian în calitate de continuator firesc al valoroaselor tentative interbelice?“

Gabriel Stănescu, New York Magazine, 30 octombrie 1997

„Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului trans­figurat. (…) Realitatea poeziei lui Theodor Damian începe în noapte, o noapte care «cheamă spre semn» şi care vindecă neputinţele. Spre deose­bire de alte conştiinţe tulburate (Arghezi, Blaga, Voiculescu) sfârşind în spectacolul sfâşietor al renunţării, eul învierii se salvează prin invocarea ispitei, a demonului ca rătăcire imemorială şi a credinţei ca mântuire.“

Aurel Sasu, Lumină Lină, 4/99, Hyperion

>>>>>>>>>>

De la etajul patru al spitalului

văd lumea altfel

are gust bun şi amar

numai vârfurile copacilor mulţi

şi distanţa de cer diferită

e cald afară pesemne

ca-n mormântul nestricăciunii

cine a mai auzit

de un mormânt al nestricăciunii

ce taină este aceasta

numai cel ce trece prin moarte

va şti

prin Marea Roşie fundul adâncului

primitor

ca pod ce freamătă la trecerea ta

de la moarte la viaţă

cu frica în spatele tău

şi cu cutremur în faţă

>>>>>>>>>>>>>

Titlul “Timpul – rană sângerândă” al. unei recente antologii a poeţilor din Lumea Nouă, editată de Ştefan Stoenescu, are semnificaţii multiple şi grave, dar una din ele se întoarce asupra însăşi soartei poeziei. După cum observa deunăzi, puţin prea alarmat, Ion Simuţ, “poetul este, în lumea consumistă [de azi], relicva altei epoci, aşa cum sunt dantelăresele, ceasornicarii, autorii de epopei sau panegirice, cronicarii şi rapsozii” (Poezia din nou ameninţată cu moartea, Observatorul Cultural, 156, 2004). Mircea Cărtărescu, bardul cel mai aplaudat la ora actuală în România, mărturisea şi el, ceva mai blând: “Farmecul poeziei e că e pe moarte, ca Traviata, care, până să expieze, vocalizează la nesfârşit”. Nu cred că au dreptate. Piere poezia circumstanţială, în pas cu modele trecătoare, dar nu piere poezia de substanţă. Timpul rămâne imperturbabil un judecător imparţial. Ceea ce ţine de spirit şi inefabilul de care însetează acesta şi pe care doar poezia îl poate exprima va continua să fie mereu actual. O astfel de poezie ne oferă şi poetul-preot Theodor Damian. El este recomandat de cele nouă volume de poezie apărute până acum, dintre care două bilingve, de versurile din Antologia amintită, de sutele de versuri răspândite prin reviste. Pe linia lor se situează şi volumul Semnul Isar, apărut în>>> continuarea aici >>>

==================================================================

Daniel Dragomirescu: Semnul Isar şi reasumarea Logosului